Jocuri Populare Româneşti
Hora este un dans traditional românesc care strânge pe toata lumea într-un cerc mare. Dansatorii se tin de mâna si cercul se învârte, de obicei în sens invers acelor de ceasornic. Dansul este acompaniat de instrumente muzicale precum tambalul, acordeonul, viola, vioara, saxofon, trompeta sau nai.
Lucrarile de etnografie vorbesc în termeni elogiosi despre hora din Banat, din Oltenia si din Moldova, care se deosebesc între ele, dar se si aseamana prin ceea ce leaga sufletul românesc.
Hora este elementul de legatura între cultul zeitei-mama, existent în societatile matriarhale de la acea vreme si cultul solar reprezentat prin forme circulare, hora fiind ea însasi un cerc viu.
Autorul horei nu este cunoscut, dansul fiind transmis din generatie în genratie. Uneori sunt mentionate de cronicari.Cultura populara româneasca, prin forma si functia ei specifica, ofera posibilitatea de a observa geneza si evolutia valorilor spirituale, locul si rolul lor în universul existential colectiv.
Circularitatea horei ne aminteste de faptul ca cercul, ca formula cosmica, este un univers închis, ca si în arte exista forme circulare sau ca masa vibratiilor sunetului are aceeasi forma.
Prima mentionare a horei este de cronicarul Dimitrie Cantemir în cartea sa „Descriptio Moldaviae” în 1716. Nu este nici o coincidenta ca acest lucru s-a întâmplat aproape de timpul când s-a facut prima descriere a muzicii populare, respectiv lautarii. Aceasta dateaza din 1688 si apare în „Biblia de la Bucuresti” de Serban Cantacuzino. Hora este observata, descrisa în scrierile de Franz – Josef Sulyer în „Istoria Daciei transalpine” ( Viena 1781-1792 ). În secolul 19 „primavara popoarelor” încurajeaza studiul culturilor nationale. Doi ani dupa miscarile revolutionare din 1850, Anton Pann scrie unsprezece melodii în „Spitalul amorului” ( sau Cântatorul dorului ). Béla Bartók publica în 1918 „Dansuri populare romanesti” si „Muzica populara româneasca din Maramures” , dar nu este primul scriitor care se concentreaza pe comori melodice din România.Chiar daca nu se cunoaste creatorul original, hora ramâne dansul reprezentativ al românilor. Izvoarele dansului se trag din trecutul îndepartat al tracilor si geto-dacilor.
Însa la începutul secolului al XIX-lea, „hora” nu era numai un simplu dans, cuvântul capata o noua conotatie însemnînd si un fel de serbare, festivitate cu specific popular („Hora satului”). Hora nu are un final bine determinat, durata ei depinde de ingeniozitatea dansatorilor si exista o multime de variante ale acestui dans în diferite regiuni. Hora poate fi numita conform locului de unde provine – „Hora de la Orhei” sau poate purta numele persoanei sau a evenimentului, în cinstea carora este interpretata – „Hora miresei”, „Hora Ilenutei”, „Hora nuntii” etc. Câteodata cuvântul „hora” se omite, iar dansul se numeste pur si simplu „Nuneasca”, „Floricica”, etc. În zona Nasaudului, ca si în alte parti ale Transilvaniei, hora nu este reprezentata numai prin dansul propriu-zis, ci este o petrecere taraneasca la care se danseaza si alte jocuri populare. Ea desemneaza de fapt si locul de desfasurare a manifestarii. Cei care aveau sa-i dea suprema expresie artistica prin simtamintele atâtor “Zamfire” si “Ioni” de pe meleagurile nasaudene au fost ilustri pontifi ai literaturii noastre, George Cosbuc si Liviu Rebreanu. Nici Creanga nu ramâne mai prejos, atunci când spune: “Dragi-mi erau sezatorile, clacile si horile si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufletire”.
Dincolo de valorile etnofolclorice cuprinse în ritmurile specifice fiecarei zone, hora primeste si semnificatii istorice. Figurinele de lut ars descoperite de arheologi si denumite în mod simbolic “Hora de la Frumusica” sunt o marturie a existentei milenare a acestui dans pe meleagurile noastre. El nu este întâlnit la alte popoare, asa cum mentioneaza marele carturar Dimitrie Cantemir în aceeasi lucrare. Chiar si calendarul ritualic în forma de cerc din cetatea Sarmizegetusei ar putea avea un asemenea simbol.
Numele de Horea este o porecla ce îsi are originea în aceeasi “hora” la care Nicola Urs cânta din fluier motilor din Albac. Rascoala lui Horea este asemuita unui foc aprins în jurul caruia se învârte hora celor trei capitani: “Trage hora ca sa joc/ La lumina celui foc”.
Cel care confera semnificatii profund sociale si-i întareste mesajul istoric este bardul de la Mircesti, Vasile Alecsandri prin faimoasa “Hora a Unirii”, caracterizata de Mihai Eminescu drept “cea mai frumoasa hora a neamului românesc”.Versurile sale au fost puse pe muzica de catre compozitorul Alexandru Flechtenmacher si s-a cântat si jucat în marile piete din orasele Bucuresti si Iasi cu ocazia dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Din acest moment, hora a devenit simbolul înfratirii tuturor românilor. La 24 ianuarie 1859, cântecul si dansul s-au contopit în ritmul aceleiasi simtiri:
“Hai sa dam mâna cu mâna/ Cei cu inima româna,/ Sa-nvârtim hora fratiei/ Pe pamântul României”.
De atunci, pentru România, hora devine un dans si un cântec al chemarii revolutionare, un simbol al biruintei si legamântului celor care, înfratiti se simt ai acestui neam si ai acestui pamânt. Ca într-o hora, parca îsi dau mâna Carpatii si formeaza un minunat brâu toate apele. Hora e ceva din ritmul fluierului sfânt al lui Iancu, din faptele marete ale lui Cuza, din dangatul clopotelor de la Putna si Alba Iulia, din îndemnul spre marea Unire cu Tara. Ea este astazi expresia cea mai fidela a permanentei si libertatii, este metafora renasterii noastre nationale.
Bibliografie: wikispace, istoria dansului, rasunetul